Durerea e diferită de alte senzaţii precum simţul tactil, mirosul sau auzul ea manifestăndu-se instantaneu. Durerea este pur subiectivă, dificil de definit şi, adesea, greu de descris sau interpretat. Durerea reprezintă în cele mai dese cazuri un simptom subiectiv cu intensitate si character diferit.. Durerea este o experienţă subiectivă având o componenţă emoţională şi senzorială. Durerea se agravează odata cu trecerea timpului şi tesutul celular este tot mai afectat, structura AND-ului se modifica  iar percepţia la nivel cerebral este diferită de la individ la individ.

Durerea este prezentă în toate formele, mărimile şi intensităţile.

Durerea nociceptivă este rezultatul unei leziuni fizice (arsura, tăietură, înţepatura).

Durerea neuropatică este durere determinată de o leziune la nivelul sistemului nervos (senzaţia este de: furnicături, şocuri electrice, ace, etc.).

Durerea psihogenă (sau durerea psihosomatică) este o durere fizică însoțită de o componentă emoțională care multiplică de multe ori efectele până când aceasta devine de nesuportat sau, dimpotrivă, reușește să o calmeze până la dispariţia completă.

Durerea somatic este durere care prezintă adesea simptome acute, care implică organismul și își are originea în organism, fără a implica sistemul nervos.

Cum acţionează durerea?

Există patru mecanisme care acţionează durerea: fibrele nervoase, receptorii durerii, măduva spinării şi creierul.

Corpul este o structură complexă formată din fibre nervoase senzitive care răspund la stimuli fizici ( atingerea, apa, căldura, frigul, înţepătură, arsura). În funcţie de întensitatea stimului, fibrele nervoase produc răspunsuri chimice diferite care vor influenţa felul cum sunt interpretate senzaţiile. Când primim un stimul fizic, ne activăm receptorii nociceptivi ai durerii. Fibre nervoase au scopul de a declanşa semnalul de alarmă pentru receptorii durerii.

Când sunt declanşaţi, receptorii nociceptivi ai durerii trimit impulsuri prin intermediul nervilor la măduva spinării şi semnalele ajung la creier. Toate întâmplăndu-se într-o fracţiune de secundă; impulsuri se transmit în corp cu o viteză de un metru pe secundă.

Odată ajuns la creier, acesta se îndreaptă către talamus pentru o interpretare neurologică şi conştientă. Cortexul este responsabil pentru aflarea originii durerii şi cum o compară cu alte tipuri de durere. Semnalul este trimis către talamus rezultând un răspuns emoţional – care poate genera mânie, frustrare – şi chiar plâns.

Cum poate fi tratată durere?

Medicina modernă a ajuns la rezultate remarcabile în tratarea dureri cronice neuropatice dar mecanismul care constituie principala cauză nu a fost încă identificat. Studiile au arătat că doar 40%-60%, deci nu există încă un tratament eficient pentru toate persoanele ce suferă de această afecţiune dintre pacienţii trataţi au obţinut reduceri semnificative ale durerii.

Primul pas în tratamentul durerii îl reprezintă o evaluare mi­nu­ţioa­să a durerii, pentru a determina tipul, inten­sitatea şi toate dimen­­siunile aces­teia (fizică, funcţională, psihosocială şi spirituală). Scala analog vizual (SAV) este cel mai frecvent utilizată în practica clinică şi permite clasificarea durerii în durere uşoară (SAV < 4), durere moderată (SAV 4–6) şi durere severă (SAV > 6).

Al doilea pas în tratamentul durerii este alegerea potrivită a tratamentul medicamentos şi utilizarea tratamentelor farmacologice în concordanţă cu scara de analgezie OMS poate înlătura durerea în 90% din cazuri.

Acestor medicaţii trebuie să li se adauge terapia fizică, ce are ca scop reantrenarea celulelor nervoase astfel încât să reacţioneze firesc la experienţele senzoriale fireşti ale vieţii de zi cu zi. Contractura musculară poate adauga durere la durerea deja prezentă, este foarte important ca muşchii să fie menţinuţi activi. În momentul în care pacienţii încep să se amelioreze, ei îşi cresc activitatea. Acest lucru trebuie considerat un succes al terapiei.

Durerea cronică a fost considerată mult timp drept „boala invizibilă” ce afectează zeci de milioane de oameni la nivel mondial fără a fi recunoscută ca atare în medicină. În ultimii ani, aceasta a fost recunoscută ca o afecţiune a sistemului nervos ce trebuie tratată independent. O veste bună vine din partea cercetătorilor ce activează în acest domeniu, resursele alocate înţelegerii acestei afecţiuni sporindu-se de la an la an, oferind astfel speranţe că, în viitorul apropiat, ştiinţa va oferi un remediu.